ziua Regelui
Ieri, de ziua Regelui Mihai, s-a vorbit mult despre întâlnirea românilor cu propria istorie. Pe bună dreptate. Regele Mihai este un simbol al celui de-al doilea război mondial, al perioadei interbelice, ne amintește în permanență de firea românilor, de mentalitățile noastre, de atitudinea și felul de a fi al partidelor politice din România… Nu trebuie să dorești revenirea monarhiei în România pentru a aprecia o personalitate, o persoană care și-a înfruntat soarta sa și a țării cu demnitate, care în prezent este un rar model de creștere aleasă.
Revenind la întâlnirea românilor cu istoria – cred că, din nou, am ratat o întânire demnă. Discursul Regelui în Parlament a fost catalogat de presă ca fiind semnul că în sfârșit România a rupt cu trecutul său comunist. Eu nu sunt atât de optimistă. Mentalitățile comuniste și propaganda comunistă sunt încă prezente și acționează asupra noastră. Altfel cum ar fi posibilă atitudinea incalificabilă a președintelui? De asemenea, mulți politicieni au dovedit că politica în România este făcută în general de amatori, de persoane fără coloană vertebrală, nu prea educați în ceea ce privește manierele (o altă moștenire comunistă, se pare), fără cunoștințe despre istoria noastră sau interes pentru aceasta.
O altă dezamăgire imensă a fost patriarhul… Dacă am înțeles de ce Emil Boc și alți miniștri au considerat că este bine să își dovedească servilismul (politic cel puțin) fără să le pese măcar de imaginea proiectată, este de neconceput pentru mine de ce patriarhul nu a fost în Parlament la întânirea cu Regele. Și lista poate continua. Din nou, îmi pare rău că am pierdut o șansă de a deveni o societate mai deschisă, deschisă spre viitor.
PS: Un documentar despre viața regelui Mihai, realizat de TVR – aici.
